FEMEIA CĂLARE PE COCOŞ SAU CUM E SĂ TRĂIEŞTI CU 7 ORE MAI MULT

                                 FEMEIA CĂLARE PE COCOŞ SAU CUM E SĂ TRĂIEŞTI CU 7 ORE MAI MULT

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          text: Prof.Univ.Presedinte UARF Ioan Carmazan

Ioan Carmazan

Aşa mi s-a părut, că mă uit la mine de undeva de sus de tot, dintr-un punct în Univers, deasupra oceanului Atlantic. În jos văd o mică insulă şi pe măsură ce mă apropii, aceasta devine din ce în ce mai mare. Are 70.000 de km.2 şi 11 milioane de locuitori. E Cuba. În mijlocul ei, Havana. În Havana, un cartier. În cartier, o casă.   În curtea casei, un mic apartament. În apartament, un dormitor. În dormitor, un pat unde stau eu, 67 de ani, 1 lună şi 23 de zile. Este 23 februarie 2016, ora 15.30 şi dormitez cu gândul că azi am semnat, în calitate de preşedinte al U.A.R.F., primul meu Acord cu Institutul Cuban de Artă şi Industrie Cinematografică (ICAIC).

Havana e un oraş fascinant. Un amestec de derizoriu şi colosal. Case mari cu verande, căsuţe mici cu multe zăbrele, ca şi cum oamenilor le-ar fi frică să nu zboare şi să nu-i ia vântul, căci sunt zile când vântul spulberă totul în calea lui  atunci când oceanul se înfurie şi valurile se înalţă la 4 – 5 – 6 metri înălţime, izbind trotuarele.

Oameni săraci, senini în sărăcia lor. Fiecare vinde ce poate, pe trotuar în faţa casei sau în pieţe, înscrisuri ale nimicului. Maşini de tot felul, de tot hazul, de la maşini sovietice la maşini mari americane. Cineva îmi spune că maşinile sunt făcute din bucăţi, meşterite de mâna oamenilor şi pe care nevoia i-a învăţat. Ce profesor şi nevoia astea! I-a învăţat chiar şi să supravieţuiască.Ioan Carmazan

Statuile domină oraşul. Cei cu faţa spre ocean sunt străinii, cărora li s-a ridicat un monument, cei autohtoni, cu faţa spre oraş, iar dacă sunt călare şi calul este cambrat, înseamnă că a murit în luptă.

Havana e un oraş în care culoarea pielii nu contează. Este pentru prima oară când însemnele alb-negru au dispărut. Lui Fidel Castro i se datorează asta, spune Jesus, şoferul care ne conduce. El a instaurat termenul de cubanez la care nu contează culoarea pielii. Culmea e că şi eu, român, m-am integrat imediat în concept.

Toţi cubanezii mi se par simpatici, că albi, negri sau metişi, toţi au o lumină şi un surâs de oameni paşnici. Cred că nu am pătruns în adâncul periferiilor, să mă întâlnesc cu tigri, cu lei, cu leoparzi… Probabil viitoarele animale de pradă!

Există un dezgheţ al comerţului, au apărut restaurante particulare. Preţurile oscilează de la ridicol la extravaganţă. Turiştii au început să îşi facă apariţia. E şi normal, sezonul estival începe în noiembrie şi se termină în aprilie, perioadă în care în Europa, Canada… e vreme cu ger şi zăpezi!

Balustrada care protejează oraşul de ocean, un brâu de piatră care se întinde de-a lungul a câţiva kilometri buni, e un spectacol vivant al vieţii cubanezilor. Aici se face plajă, aici se doarme, aici se adună tinerii şi beau, fumează, aici se înalţă zmeie, se merge cu rolele. Spre seară începe promenada, ca pe Corso-ul european, în sus şi în jos. O lume care şerpuieşte, aşteptând noaptea, poate aşteptând somnul. În zilele cu vânt, balustrada e spălată de valuri de 5 – 10 metri. Oceanul, furios, aruncă jeturi de apă, ca pe nişte ofrande. Uneori aruncă peşte, alge, crabi, semne ale vieţii ascunse de ape. Furia oceanului şi vântul sunt semne de bogăţie, căci după ele urmează zile senine, însorite, calme, cu aerul vibrând în lumina soarelui. Palmieri, de unde cu un băţ agăţat de un cârlig poţi doborî nuci de cocos; bananieri, ca semn de verdeaţă continuă, cu ciorchine de banane atârnând greoi; trestie de zahăr, zahăr şi rom cubanez. Natura e darnică cu oamenii acestui pământ.

         Din nou Havana cu străzile ei pitoreşti. Cartiere vechi, cu case care stau să cadă, cu altele bine smălţuite, amestec ciudat de neglijenţă şi grandoare. Câini şi cerşetori, tineri zurbagii, bătrâni năpăstuiţi căutând adăpost, o lume ca un fior de umilinţă, dar o lume care are un aer de supravieţuire încrâncenată – o lume care din întuneric îşi întrezăreşte viitorul. Căci eu cred cu tărie în viitorul acestei mici insule, insulă aruncată de valurile istoriei la cumpăna orgoliilor.

 

         Pe o stradă mărginaşă am văzut un afiş care mi-a atras atenţia: Cuba post – castristă, un pachet de capete de militari care umpleau careul hârtiei. În privirile lor se întrezărea o încrâncenare oarbă. Oare? Cultul lui Fidel, cultul lui Che, cultul Revoluţiei care e mai puternică decât natura, toate aceste însemne afişate pe garduri, pe şepci, pe tricouri, pe cămăşi, pe tot ce vrei şi ce nu vrei nu fac decât să ne reamintească, într-un fel sau altul, că istoria se scrie o singură dată şi se şterge cu greu în ani, în decenii, în secole.

         Poate că micul cubanez care se naşte când eu scriu aceste rânduri se va întreba cu candoare: care este Cuba mea? E cea în care timpul vieţii se scurge ca într-o clepsidră? Poate că bunicii sau străbunicii lui n-au avut noroc sau poate aşa s-a scurs clepsidra lor în istorie. Oglinda destinului a fost poate întoarsă invers sau poate timpul măsoară doar clipa. Micule cubanez, timpul măsoară eternitatea, iar oglinda vieţii tale îţi va măsura destinul.

 Vremea tunurilor, a rachetelor a trecut, aerul temător de moarte plutind peste ocean s-a risipit. „Patria o Muerte” a rămas un slogan!

Fidel a lăsat două lucruri importante: nu contează culoarea pielii şi mândria şi orgoliul de a fi cubanez. Două lucruri de neşters: patriotism şi revoluţie.

         Femeia calare pe cocoş, simbol aparent ironic, statuie ascunsă într-un colţ al pieţei vechi, încearcă să ne vorbească despre o posibilă emancipare a femeii cubaneze. Cu harponul în mână, având un aer de revoluţionar, porneşte la luptă călare pe cocoş. Cocoşul, simbol al virilităţii în ţările latine, se uită smerit, ascunzând în penele lui toată tristeţea de a fi dominat. Simbol istoric absurd, artă modernă, această femeie calare pe cocoş ne arată în mod ionic sau nu deruta din societatea cubaneză, căci femeia cubaneză, invizibilă în trecut, apare din ce în ce mai evident la rampă, domină oraşul cu prezenţa ei, uneori provocatoare, alteori matern înduioşătoare – mamă de copii – mulţi copii, care se joacă în pieţe sub portaluri pe marginea balustradei, semn de bogăţie, semn că viaţa renaşte.

         Faţă de un român, un cubanez trăieşte cu 7 ore mai mult. E o realitate exactă a poziţiei fiecăreia faţă de soare. Când în România e 7 seara, în Cuba e amiază – ora 12. La noi, ziua s-a scurs, iar la ei de-abia începe. Aşa ne-a potrivit destinul, aşa se scrie istoria faţă de mine şi neamul meu românesc. Un cubanez se naşte cu 7 ore mai devreme şi trăieşte cu 7 ore mai mult decât orice român! Cum la limita presupunerii nu există coincidenţe, este doar o speculaţie metafizică, inocentă, dar reală. Oricum, SoareleRegele – hotărăşte totul.

         Micule cubanez, atunci când te vor boteza, sper că-ţi vor povesti despre mătuşa ta Apa şi despre bunicul tău Oceanul, cele două forţe care se înfruntă sub oblăduirea Christ-ului de 20 de metri şi 375 de tone de marmură, care domină oraşul, ca un semn de ocrotitoare mantie catolică. Sper ca el să fie unchiul tău cel bun! Şi cel norocos!

 

23 martie 2016,

Havana, Cuba

 

 

havana havana2  havana1