25 septembrie, ora 11.00, Teatrul Odeon.
Presedintele si directorul UARF au depus o coroana de flori din partea Uniunii la catafalcul celui disparut.
26 septembrie, Manastirea Cernica
Presedintele, directorul UARF si membrii aparatului de lucru au luat parte la funeraliile regizorului Geo Saizescu, la Manastirea Cernica. Au fost alaturi de familie numerosi colegi, prieteni si admiratori, printre care s-au remarcat: Ioan Carmazan, Sebastian Papaiani, Tora Vasilescu, Al. G. Croitoru, Copel Moscu, reprezenanti ai Universitatii Hyperion si alte nume importante.
Presedintele UARF, Ioan Carmazan, in cuvinte emotionante, a vorbit despre ceea ce a insemnat regizorul Geo Saizescu pentru cinematografia romana, regretand enorm trecerea in eternitate a celui care a fost Geo Saizescu.
Pe parcursul ceremoniei religioase, Garda de onoare prezenta i-a adus regizorului Geo Saizescu onoruri militare in semn de recunostinta.
Geo Saizescu va ramane un mare regizor al cinematografiei romane, care a realizat filme de mare valoare ce au cucerit inimile spectatorilor si care vor ramane in amintirea celor care l-au iubit.
Vestea disparitiei ne-a intristat profund, dar marele cineast nu a plecat dintre noi si il vom pastra in amintire asa cum a fost, un om bland, cald si popular, un maestru al comediei romanesti, cu un imens umor, un om care, indiferent de starea pe care o avea, gasea loc de un zambet si o vorba buna. Dumnezeu sa-l odihneasca!
SAIZESCU – CEL ISTET CA UN PROVERB
Am Intarziat putin, fata de rigorile tipografice la octogenara aniversare de anul trecut si, ne mai apucand sa public aceasta prefata pe care mi-a cerut-o pentru ultima sa carte, mi-am spus cu naiva inconstienta ca, arta fiind nemuritoare, nu-i nimic : o voi publica anul acesta pe 14 noiembrie cand Geo m-ar fi ajuns din urma cu cei 81 de ani. Si iata ca soarta nu-mi mai lasa alta varianta decat, depasind durerea, de a-l ajunge eu candva !
Este omul despre care pot sa spun In deplina convingere ca ne-am iubit cu umor si prin umor. Nu am facut nici un film cu el, nu i-am fost producator, nu mi-a fost regizor si, poate de asta, ne dezamagindu-ne reciproc prin incontrolabila meschinarie a relatiilor cotidiene, am ramas Intr-o statornica comuniune de idei asupra actului de demnitate artistica pe care trebuie sa-l slujim In Intregul sau univers romanesc. Pentru ca, daca e vorba de universul artei de pretutindeni, o spun cu mana pe inima evocand zecile de personaje cu aparitii scurte si mult mai penetrante decat un rol principal, pe care el le-a creat cu o perseverenta frizand geniul, ca nu exista In filmografia lumii lucratura mai de bijutier decat a lui Geo Saizescu, spre a merita consacratul „Oscar pentru rol secundar”.
Si Imi fac datoria de a publica In memoria lui cele ce-i scrisesem ca dedicatie pe 12 noiembrie anul trecut :
Mai inspirata, mai adevarata, mai precis descrisa, mai Incantatoare si mai penetranta definitie despre sclipirea prompta, nativ patrunzatoare si intelectual formata In stiinta logica a ironiei ce caracterizeaza inteligenta romaneasca, nu cred ca exista. Si ea ne devine tutelara, prin geniul tutelar care a formulat-o.
Este firesc, deci, pentru fiecare generatie de la Anton Pann Incoace, sa ne Intrebam cam cine ar corespunde, cine s-ar apropia, a cui inteligenta, promptitudine improvizatoare, spirit critic si spirit inventiv ar putea aspira sa fie definita asa cum Poetul l-a definit pe antecesorul sau In ale versului romanesc.
In ce priveste generatia mea, eu m-am convins ca exista cel putin unul. Iar acela este, cu dulcea amintire pe care i-o port, dar si cu temeiurile probate de Intreaga sa opera, Ion Baiesu. Candva, poate ca voi argumenta lucrul acesta. Cu toate ca, daca ne gandim bine, nu mai este nevoie. Ar fi nevoie, mai degraba, ca la fiecare generatie, sa Incepem a-i „nominaliza” pe cei care ar mai fi de mentionat ca atare. Pentru ca inteligenta unei generatii, chiar daca se demonstreaza prin unul sau cativa, se cerifica prin mai multi. Mai ales daca o consideram de specific national, cum este cazul la noi. Deoarece, chiar si genetic vorbind, daca la oricare dintre natiuni putem vorbi de anumite calitati si virtuti definitorii, calitatea de a fi istet este a noastra. Adica destul de intelept, foarte spontan, prompt la deprindere si Indemanare, adaugand apoi profunzimi traditionale si de spirit iscoditor ironic pentru a deveni nu istet oricum, ci „istet ca un proverb”. Vor sau nu vor unii, este aceasta o calitate a noastra si, cu toate superficialitatile, delasarile sau blazarile care de asemenea ne caracterizeaza, avem dreptul si chiar obligatia sa defilam asa prin lume, subliniind pentru exemplul altora, tocmai prin asemenea „nominalizari” pe care juriul obiectiv al opiniei publice sa le confirme apoi sau sa le infirme. Pentru ca orice dezbatere va sublinia tot mai mult trasaturile a caror existenta o cautam prin ea si, astfel, specificul inteligentei romanesti se va defini din ce In ce mai bine In lume.
Intr-o asemenea Insiruire de nominalizari, In materie de cinematografie eu l-as cuprinde, acum, la varsta care-i supune aprecierii publice Intreaga opera, pe Geo Saizescu, personaj complex si complet al acestei complexe „cea de a saptea arta”; cea care dintre toate artele ofera publicului celui mai complet, cele mai complexe satisfactii. Cele mai directe, cele mai populare, cele mai ample prin subordonarea multor altor practici artistice, cu tehnicile cele mai lesne de ajuns la interesul „consumatorului”, chiar daca acesta este unul pasiv care doar se relaxeaza asistand la evenimentul artistic, sau e pasionatul care retraieste prin arta, adica „traieste” activ actul artistic alaturi de cei care In fata lui Il practica.
Din pricina acestei complexitati am avut Intotdeauna rezerve la definirea profesiei de regizor, In conditia In care nu o confundam cu ambitia demiurgica de creator atotcuprinzator al diferitelor arte si mestesuguri, cum aspira multi ne vazandu-si lungul nasului si, tocmai de asta, cad In mediocritatea comerciala a filmelor de serie. Or, la Geo Saizescu poate fi vorba de stangacii de talia benefica a picturii naive, de neImplinirea tehnica a unor ambitii privind efectul artistic, de o anumita romantiozitate care-i Indulceste umorul cu care vrea sa atace, de exprimari criptice care presupun mai multa meditatie, spectatorul ne gasind fluiditatea comoda din alte pelicule; dar In nici un caz nu poate fi vorba la el de acele perfectiuni banale si standard care, plasand de la Inceput productia In domeniul comercialului, n-o mai scoti de acolo si nu mai reuseseti In vecii vecilor s-o ridici In categoriile de adevarata creatie artistica atat de greu de atins, cum spuneam mai Inainte, tocmai datorita imperativului de a dirija concomitent In registrele mai multor arte.
Din punct de vedere organizatoric si managerial, asa cum are nevoie orice productie – iar aici e vorba de industria filmului, nu de arta sa – Hollywoodul a Impacat de multa vreme ambitiile demiurgic-regizorale lasandu-le sa se manifeste, In functie de fondurile pe care le pot investi sau atrage, pe cele care si-au demonstrate harul; dar gasind calea onorabila si pentru cele mai limitate, prin diversele categorii de regizori pe care Ii angajeaza producatorul: Un regizor pentru filmarile cu echipa de turnare propriu zisa, specializat In joc actoricesc, miscare In cadru, ansamblu de imagine, conlucrare cu directia de fotografie, etc; un regizor de montaj, care prin ochiul sau atent si priceperea In taietura asigura cursivitatea si efectele emotionale sau subliminale ale povestirii cinematografice In urmarirea imaginilor; un regizor de lupte, sau de scene de masa, daca este cazul, un regizor de sunet creind nu numai informatiile sonore, ci Intreaga dimensiune emotionala audio si tot asa, dupa necesitatile fiecarui film din aceasta categorie de serie industriala. Iar uneori, atunci cand toate firele se strang In mainile unui producator talentat, el Insusi om de preferinte si gust artistic, ajungandu-se chiar la productii remarcabile care depasesc comercialul. Daca producatorul este, Insa, numai un finantist al celei de a saptea arte, atunci fie se rezuma la calcule de marketing mizand pe un scenariu bun pe care-l cumpara, pe o regie inspirata pe care o plateste mai bine, sau, tot asa, pe o echipa de profesionisti bine afirmati In domenii strict limitate.
In asemenea conditii, sansa de a ti se recunoaste geniul este destul de riscanta, lumea productiei ne recunoscand Intotdeauna criteriile de festival pe care le impun o alta categorie de specializati din domeniul criticii, cronicii si arhivisticii de film, iar somptuoasele manifestari trebuind sa faca tot mai realist compromisul dintre covorul rosu cu toalete exorbitante si finantele promotionale ale meschinariilor bancare. Si unii si altii, au inventat astfel fatarnica scuza cu „film de arta” care, la modul bigot-elitist chiar, tot se apropie de caracterizarea: „film care, In ciuda lipsei de atractie, s-ar putea sa nu fie prost”.
Ei bine, productiile lui Geo Saizesscu au calitatea ca nu li se poate pune un asemenea semn de Intrebare. El nu face parte din categoria celor care cred ca, stiind sa povesteasca cinematografic, ar putea fi neaparat si autorii unor subiecte ce merita a fi povestite astfel; si rateaza prin faptul ca povestesc frumos ceea ce nu stiu sa creeze interesant ca literatura. Istet, el e dotat cu flerul de a sti ce este aceea atractie si, mai ales, a sti sa o caute Intr-o scriitura buna, care si-a verificat autenticitatea la public.
Asta nu Inseamna ca nu a trecut prin furcile caudine ale experientelor industriei descrise mai sus. De exemplu, ca regizor desemnat sa Intareasca jocul actoricesc si povestea montata coerent, el a salvat o pelicula a Fratilor Grigoriu care erau foarte buni muzical si foarte departe de rigorile povestirii cinematografice iar, ca profesor, a format generatii de studenti In aceasta directie.
Istetimea i se vede Insa, mai ales In alegerea din buna literatura a subiectelor sale preferate, fie ca e vorba de spiritul hatru al umorului nostru folkloric, care a facut din el exegetul cinematografic al lui Pacala, fie ca e vorba de literatura clasica In care aproape ca s-a confundat cu personajul lui Hasek, fie ca e vorba de superbi prozatori romani distinsi prin duiosie si umor, cum e Gib Mihaescu In perioada interbelica si D.R.Popescu In apropiata actualitate.
Acum, acest artist scormonitor Isi verifica Intelepcunea din proverb chiar scormonind la modul riscant Intr-un gen In care de multa vreme s-au realizat si performante artistice si mari tunuri comerciale foarte greu de depasit: Tenteaza la filmul politist umbland la literatura de calitate pe care a scris-o cea mai distinsa Doamna a policierului romanesc.
De ce face asta? E mai putin interesant de stiut. Interesant cu adevarat e ca o face cu acea Inteleapta daruire prin care toata viata a cautat samburii de aur ai unor subiecte valoroase din literatura afirmata si consacrata, cu care sa se masoare dandu-le o noua consacrare prin originalitatea viziunii sale artistice, revalorificandu-le semnificatiile si repunandu-le In circulatie parabola artistica prin profesionista decupare specifica povestirii cinematografice.
Este acesta un har si o profesie. Harul aduce cu el si Intelepciunea de a recunoaste ca multe dintre ideile mari ale omenirii care s-au spus prin literatura, conduc de foarte multe ori la operele cinematografice care au si tinuta intelectuala si audienta la un public foarte larg; ca mari profesionisti ai celei de a saptea arte si-au dat proba de foc prin marile ecranizari din istoria cinematografiei mondiale; ca In ecranizare te poti realiza deplin si nu vii numai cu o „recitire” cum fac regizorii de teatru, de cele mai multe ori doar fiindca se vor originali. Profesia, Insa, este foarte grea, pentru ca te obliga sa te confrunti mereu cu opere bine consacrate, cu o literatura In plina circulatie, cu idei care s-au mai spus si, poate din pricina aceasta, pretind sa fie respuse cat mai bine. Fata de starea In care, trecandu-ti prin minte o marunta povestioara proprie, mai ciupesti idei pe care le-ai vazut In alte filmari, condimentezi cu cateva urmariri In tromba sau cateva momente de amor frugal si probezi originalitatea doar inventand efecte noi de cascadorie, aceasta atinge un nivel artistic net superior. In acelasi timp, creatorul de ecaranizari este echivalentul superior al traducatorului, pentru ca el nu trebuie doar sa transpuna cuvintele si sensurile dintr-o limba Intr-alta; el traduce scriitura prin imaginile filmice ale unui limbaj universal care vin cu pretentii artistice foarte mari, dar si cu mari satisfactii atunci cand ajung sa rezoneze In sufletele spectatorilor de orice limba. Mai mult chiar: Si aici, ca si In arta traducerii, talentul si cultura Isi spun cu greutate cuvantul, cei chemati pasind pe calea gloriei artistice, iar cei instruiti doar tehnic ramanand la meritele lor, macar de valoare informativa.
Aceasta proba de foc, Geo Saizescu o cunoaste prea bine. Si o demonstreaza acum, chiar In precaritatea vietii noastre culturale, retiparind ceea ce l-a inspirat din tiparitura. Desigur, pana cand se va gasi un suflet la fel de sensibil si In lumea producatorilor, a adevaratilor finantatori de arta care, la randu-le, sa traduca financiar ceea ce el a tradus cinematografic dintr-o literatura demna de tradus.
Corneliu LEU
1 noiembrie 2012
