dr. Victor Constantin Măruțoiu
Prefata
ONIRICUL – PARTE A FIINȚĂRII NOASTRE ÎNTRE APUS ȘI RĂSĂRIT
Trăim într-o lume a contrariilor. Viețuim între pandemie și război. Ne împărtășim cu informații de cele mai multe ori cu nuanțe de iluzoriu, fiind contrare cu ceea ce am învățat, trăit și gândit sau determinându-ne să punem în balanță ceea ce este nou cu ceea ce este vechi, dar, care ne-a oferit, de-a lungul timpurilor, valorile tradiționale. În această masă dinamică de informații, persoana umană încearcă să-și găsească un țel, un drum, o cale de urmat. Totuși, alternanța de bine și rău îl situează pe om în cadrul celor ce și-au pierdut menirea și scopul. În acest punct se încadrează scrierile prezente în volumul propus de domnul director și regizor, dar l-am putea eticheta mai succint și mai complex și mai bine prin titulatura de scriitor de o finețe aparte Ioan Cărmăzan, scrierile sale fiind însumate sub titlul Îngeri deghizați.
Ni se propun texte de două sorginte: teatru (dramaturgie) și proză scurtă (suprarealistă). Avem o piesă de teatru (Îngeri deghizați) care oferă și titlul volumului și cinci proze scurte (Domnu’ pictor, Frida, Igor, Saveta și Fernand). Deși, dacă privim la o primă lecturare am putea să afirmăm că piesa de teatru aparține unui alt areal estetic și literar în raport cu cele cinci proze scurte, la o privire mai atentă vom putea observa că ele sunt, oarecum, îngemănate, cunoscând influențe și apropieri speciale. Firul roșu al lor este devenirea într-un areal perfect, ca o reîntoarcere la paradisul pierdut, la starea de bine și de perfecțiune, dar nu una în stil clasic, ci de influență suprarealistă.
Cele cinci texte: Domnu’ pictor, Frida, Igor, Saveta și Fernand sunt chipuri diferite ale piesei de teatru Îngeri deghizați, ele fiind cele cinci puncte cardinale ale acestui text. Personajele sunt bine conturate, frumos proporționate în mimică, în desfășurare, în exemplificare de gânduri, în sentimente, în trăiri, ele devenind artefacte ale unei comori pe care o reprezintă devenirea. Această lume onirică pe care o propune scriitorul Ioan Cărmăzan este una care nu-și urmează cursul său liniar de la răsărit spre apus, ci, în mod contrar, invers, de la apus către răsărit. Acesta este sensul de mișcare a acelor ceasornicului din prezentul spațiu construit, în mod meticulos, de către autor. În el se mișcă, conviețuiesc, trăiesc personaje de o însemnătate aparte, fiecare fiind prototip al celor mai deosebite expresii de experimentare umană.
Nu putem să nu observăm ciclicitatea întâmplărilor, a gesturilor, a ambianțelor care se perindă într-un mod aparte, bine conturat de către scriitorul Ioan Cărmăzan. Dar, întotdeauna, pentru autor există acel dincolo spre care migrează neadaptatul lumii acesteia. De fapt, aceasta este ideea salvatoare a sa, de a transcende spre altceva, spre acel ademenitor dincolo. În acest sens, oniricul devine parte a ființării noastre între apus și răsărit.
În Domnu Pictor personajul principal dispare și, deși, toți cei apropiați îl căutau numai femeia de serviciu, prototipul persoanei simple, dar care observă totul, este cea care aduce aminte cuvintele pictorului: „să știți că a plecat cu barca, a luat barca și a plecat, mereu îmi spunea asta: „o să-mi iau barca și o să plec în lume!”
În Frida personajul principal trăiește trauma neîmplinirii artistice, iar gândul la ideea că sufletul uman are 21 de grame, această femeie- plantă care „stă să nască în fiecare noapte o floare de vis adusă din Africa” pe care se pare că nu observă nimeni. Această transcendere, transformare, determină o nouă trecere spre dincolo.
În Igor devenirea poartă semnul egiptean al zeului Anubis, omul câine. Iubirea, care trebuia să aducă binele și frumosul în casa cuplului format de bătrâna belgiancă și tânărul rus se duce înspre proverbul despre câine, în zona miticului om-câine. Dar totul se îmbracă în haina transformării, a devenirii, prin naștere: „Omul-câine, oameni-câini, fiecare cu povestea lui tristă, anonimă, veselă, deocheată, într-o mișcare continuă, îmbrâncindu-se, trecând nepăsători unii pe lângă alții. Respirând a câine, gândind ca un câine, omul de mâine se întoarce cu fața de la Dumnezeu, intră senin în Apocalipsă. Acolo nu este nici durere, nici deznădejde, o deșănțare totală.
Doar Poetul, în tristețea lui nemuritoare, în oasele lui adormite, mai aude nenăscuții câini cum îi latră pe nenăscuții oameni și aceștia, în plasma lor ancestrală, se ceartă. Necuvintele lor vestesc Nașterea.”.
În Saveta devenirea este lăsată la latitudinea interlocutorului, ca o deschidere spre infinit: „ … Crezi că se va schimba ceva?… Plâng în fiecare seară, mă uit la el cum doarme și sforărie, mă uit la fotografia casei, năpădită de buruieni. Și asta e! Ce să fac? Dați-mi un sfat”. În acest fel, scriitorul Ioan Cărmăzan încheie acest volum printr-o deschidere către lectorii săi, ca un dialog ce se dorește să se păstreze și dincolo de această carte spre o lume a miracolelor, a devenirii, a transcenderii.
Îngeri deghizați de Ioan Cărmăzan este o carte-compoziție aparte, care se compune, interesant, dintr-o piesă de teatru și cinci proze scurte, dar, per ansamblu, este un Turn Babel al existenței umane contemporane. Însă, de această dată, oamenii nu se pierd, ci reușesc să urce treptele până Dincolo, dar, mai apoi, nu se mai întorc, nu mai comunică, nu se mai exprimă ființial în nicio formă sub niciun sens. În această ordine de idei, Ioan Cărmăzan ne prezintă o variantă a ceea ce ar fi putut exista după Babel, dacă omul ar fi ajuns în preajma divinității. Toate acele decăderi umane, dispariții misterioase, transformări poartă semnul noului Turn Babel, cel care, în lumea actuală nu mai este clădit de om către Dumnezeu, ci în sens invers, de către Creator către persoana umană. Căci, odată ce omul este atins de către misterul de Dincolo al divinității, el nu se mai poate întoarce în lumea materială și limitată umană.
Îngeri deghizați de Ioan Cărmăzan este un volum al transcenderilor, al devenirii, al personajelor-expresie și al mitologicului românesc, cel ce devine uman. Sunt cinci scrieri reușite ce denotă talentul și migala deosebită la conturarea acestora cu care autorul a reușit să transpună experimentări în forma ideilor pure, ca un alchimist al noilor timpuri.
dr. Victor Constantin Măruțoiu
14 iunie 2022
SCURTE ÎNSEMNĂRI – cronica Ion Marin Almăjan
Îngeri deghizați cronica Ion Marin Almajan(vezi si descarca)
Opera lui Ioan Cărmăzan cuprinde două domenii de creație care, deși apelează la genuri artistice diferite, sunt rezultatul personalității puternice a autorului, înclinat spre descrierea(înfățișarea) unei realități dure, prezentată fără menajamente, adesea excesiv. Acest gen de artă a fost numit cine-verite și dacă nu mă înșel el a fost promovat prin anii șaizeci de cinematografia italiană. Dar, Cărmăzan este deopotrivă autorul unor pagini care înfățișează o umanitate tragi-comică, personajele sale din Bocșa, unde a copilărit, sunt în cea mai mare parte grotești, niște copii mari sau au o comportare care îndrituiește o asemenea clasificare.
Îngerii deghizați (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca 2022) este o carte ce cuprinde :(Un text pentru film, teatru sau proză pur și simplu, precizează autorul) și cinci proze scurte, înfățișând o lume spăimoasă, a conflictelor, a trădărilor dintre soți, a curvăsăriei, a latrinelor, într-un cuvânt a tenebrelor umane. Cea mai edificatoare lucrare în această manieră mi se pare Ferdinand. Ca să ne apropie de personajul scrierii sale, autorul începe astfel: „Săptămâna asta timpul parcă are menstruație. Zilele mici, putrezite, ca niște fructe ofilite , uscate, gâtuite de o pecingine nevăzută(… ) O ciumă luminoasă roade strălucirea soarelui, o spuzeală și niște buboaie se lăbărțează pe cer”. Și: În noapte în care nu poate dormi , Fernand colindă balustrada, simte mirosul încăperilor, aude respirația greoaie, icnetele împerecherilor…. Uși trântite, wc-uri violate, miros de pastă de dinți, duhoare de viață”.
Dar lumea acesta fetidă, nu se rezumă la Ferdinand. Ea are și alte personaje de mahala, bănuiesc a fi cea bucureșteană, cunoscută din creația altor scriitori. . Strașnic și stupefiant este finalul acestei povestiri în care Fernand conduce un motoplan de care atârnă un tricolor lung de un kilometru, spre uimirea lui Piști-nebunu și a celorlalți.
Tematica textului „bun pentru teatru, film sau pur și simplu doar o povestire” este sugerată, cred , de către autor, prin intermediul motto-ul ce deschide cartea:” Biserica e feminină, sinagoga, republica, umanitatea sunt feminine. Pacea , lupta , libertatea , revoluția, victoria , reputația, gloria sunt feminine. Paradoxul e că în limba română până și denumirea organului sexual masculin e tof feminin(ă)”. Cu precizarea că doar în limbajul popular este valabil acest lucru. În limba literară este neutră, un penis, două penisuri! E normal ca cititorul pună întrebarea cu ce intenție a plasat Cărmăzan acest motto? După mine, el ar putea sugera ridicolul trufiei bărbătești, a organului sexual masculin, în raport cu cel feminin, a spermatozoidului față în față cu ovulul rege , unic și creator de viață, după explicația d-nei Simone de Beauvoir , mare scriitoare franceză feministă, dată în cartea publicată în 1949 cu titlul : Al doilea sex.
Textul din Îngerii deghizați având titlul: „Fragmente din interviul luat soților Ionuț și Laura Ionescu de revista Familia” aduce în prim-plan o familie de intelectuali : Ionuț și Laura Ionescu. O familie model: el medic „un bărbat conștient de lumea în care trăiește, extrem de inteligent, educat, citit, o companie plăcută, un bun cap de familie,care iubește casa regală, își plătește datoriile este un amant superb, după propria-i descriere. Ea, Laura,psiholog,moderator XTV se bucură de lumea în care trăiește. O relație între doi soți ce pare ideală, după cum ideală pare și situația lor materială, plină de siguranță, ordine,confort, loialitate, în opinia aceluiași soț. Doar că dl. doctor suferă de boala somnului,prin care își justifică nota pronunțată de egoism , declarându-și „dreptul” de a-și vedea de treabă și fără să-i țină cont de dorințele, necesitățile, visele soției. În contrast, Laura crede în omenie, și este convinsă că : „dacă toți oamenii ar învăța să le pese, unul de celălalt, încă din copilărie, lumea ar arăta altfel…Comparate, cele două declarații par să spună că partenerii nu prea au nimic comun. „Nimeni nu mi-a explicat ce e iubire, declară Laura(…) Eu consider că este suficient să fii drăguț cu cel cu care trăiești…”, zice ea, cu o suficiență dezarmantă.
În fine, printr-o lovitură de teatru, autorul le dezvăluie celor doi soți adevărata relație Laura este descoperită de bărbatul ei, prin deducție, într-un apartament cu profesorul de liceu, prilej ca dr. Ionescu, soțul înșelat, să-și mărturisească iubirea pentru altă femeie . E o primă cădere în păcat care distruge imagine cvasi idilică a familiei. În cea de a doua scenă pusă sub același titlu Camera mărturisirilor Doina, elevă în ultimul an de liceu, trăind alături de părinții ei, în 3 camere de bloc, visează să se reîntoarcă la casa bunicii, la țară, pentru a se elibera din spațiul acela sordid în care tata, care lucrează la o fabrică, vine în fiecare seară beat mort , iar atunci când nu vine trebuie să-l aducă ea pe umeri, puțind a c…cat și să-l curețe ca pe un animal, iar mama se întinde în cealaltă( adulții dormind separat) cameră, cu toți hăndrălăii etc.
Superbă mi se pare povestirea intitulată Domnu pictor, O narațiune cu un mesaj simbolic. Un pictor, valoros, prețuit, care printre alte lucrări, la un moment creează un tablou înfățișând o mare liniștită, ale cărei margini și în ea o barcă . Într-o zi, pictorul dispare , nu mai vine la atelierul lui. Odată cu el, a dispărut și barca din tablou. Toți se întreabă ce s-a întâmplat cu pictorul. Doar femeia de serviciu își aduce aminte că pictorul i-a spus de mai mul ori:” O să-mi iau barca și o să plec în lume”.,Poate un mesaj al autorului că doar arta , frumosul, te poate salva din cloaca acestei lumi. În același ton, al speranței și luminii, este scrisă și povestirea Frida, femeia-plantă care în fiecare noapte stă să nască flori, deși oamenii trec nepăsători, preocupați de viteza vieții cotidiene. Celelalte două povestiri: Igor-omul câine, și Saveta sunt o pledoarie pentru lumină, sensibilitate la durere și bucurie, la iubire e. Ca să citez din povestirea Frida. „Nu putem să ne încredem în rațiune decât atunci când, cu siguranță în noi nu glăsuiește patima.”Cele patru povestiri sun fabuloase, poematice, având un halou pe care nu l-am întâlnit în literatura română. Poate la marii latino-americani.
Critica susține că Ioan Cărmăzan este un suprarealist. Probabil așa se pot defini scenele, întâmplările din filmele și cărțile sale care refuză locul comun și abordează fața ascunsă a vieții,a omului, zona instinctelor, a tenebrelor, a iraționalului.
Indiferent de maniera în care este scrisă, cartea confirmă, dacă mai era nevoie, un fapt recunoscut-talentul lui Ioan Cărmăzan, nu doar de excepțional regizor de film, ci și de scriitor, care și-a creat un ținut al său, o lume, adesea tenebroasă, caricaturală uneori, colorată și originală. Ceea ce este, până la urmă, după părerea mea, rațiunea de a fi a unui artist, a unui scriitor .
Ioan Cărmăzan – Între Poveste și Imagine
Gabriela Șerban
De curând, la prestigioasa editură clujeană „Ecou Transilvan” a văzut lumina tiparului un nou volum semnat de regizorul dr. Ioan Cărmăzan și prefațat, cu eleganță, de poetul dr. Victor Constantin Măruțoiu. Este vorba despre volumul „Îngeri deghizați”, o carte care înmănunchează o serie de povestiri, proză scurtă, veritabile scenarii, scrise în bine cunoscutul stil Cărmăzan.
Cunoaștem că motivul îngerilor este unul vechi la scriitorul Ioan Cărmăzan, aceștia fiind adesea menționați în povestirile pe care autorul, cu savoare, le narează.
Stilul povestirilor este cel, de asemenea, bine cunoscut, Ioan Cărmăzan fiind un scriitor care se exprimă cu ușurință, libertin în exprimare, iar, pentru cei necunoscători sau cei neobișnuiți cu scriitura domniei sale, poate fi o lectură șocantă, frapantă!
În anul 1983 regizorul Ioan Cărmăzan debuta editorial la Editura Facla din Timișoara cu volumul de proză scurtă „Povestiri din Bocșa”, o carte excepțională, bine primită și intens citită, mai ales de către bocșeni. O carte care a reușit să stârnească reacții pro și contra, dar care, dincolo de toate, a rămas una dintre lecturile emblematice pentru Bocșa, un „must-have” și „must-read”!
Încă de la acest prin volum cititorii au luat contact cu stilul specific lui Ioan Cărmăzan, neaoș dar epatant, cartea conținând personaje autentice în jurul cărora autorul a țesut povestiri bazate pe fapte mai mult sau mai puțin reale. O lectură savuroasă, uneori comică, alteori dramatică, scriitorul Ioan Cărmăzan fiind, așa cum spunea Fănuș Neagu, „un răzvrătit care vede lumea cu ochi de cineast și o repovestește cu gândire de poet.”
După volumul de debut, care a șocat la propriu mai ales publicul bocșan, au urmat alte volume la fel de incitante – „Mica țiganiadă” (1998), „Roșu, galben și albastru” (2002), „Baladă pentru tatăl meu” (2002), „Raport despre starea națiunii” (2002), „Cine-roman” (2002), „Elogiul intuiției” (2008), „Zece povestiri” (2012), „Oameni din Cocioc” (2013), „Ceața albastră” (2015) și altele – toate scrise în același recognoscibil stil al regizorului Ioan Cărmăzan.
„Îngeri deghizați” este o carte care fascinează nu doar prin stil, ci și printr-o compoziție aparte. Dacă în „Povestiri din Bocșa” sunt prezentate acțiuni hazlii în marea lor majoritate și spun „prezentate” deoarece în proza lui Ioan Cărmăzan există o extraordinară relație scris-imagine, o inseparabilă legătură între arta narării și arta imaginii, în volumul „Îngeri deghizați” dominantă este latura dramatică. Povestirile, scenariile, piesele de teatru sau oricum dorim noi să numim prozele din acest volum, prezintă secvențe de viață, uneori ironice, alteori tragicomice, parcă extrase dintr-un Turn Babel împovărat de îngeri deghizați. De altfel, aproape fiecare povestire se încheie cu remarci care fac trimitere la aceste ființe spirituale: „Nu ți-am spus eu că e un înger?” sau „Știam eu că e un înger”, concluzionând magistral: „…nu orice străin e un dușman, poate să fie un înger deghizat.”
Extraordinar de valabilă și viabilă se dovedește a fi și de această dată afirmația lui Cornel Ungureanu: „Ioan Cărmăzan, cel mai de seamă columbofil al literaturii române contemporane, vorbește hiperrealist despre marginile fericit nefericite ale lumii noastre. Nu cunosc vreun regizor care, de la Plotin la Părintele Stăniloaie, de la Cioran și Ruben Dario la Fane Chioru și la Tata Oancea de la Bocșa, să străbată atâtea itinerarii de care să-și lege, într-un fel sau altul, sintezele cinematografice.”
Ioan Cărmăzan ne prezintă și de această dată, în stilu-i caracteristic, o lume pestriță, personaje colorate, siluete care se frământă într-un soi de viață ce nu „miroase” întotdeauna foarte frumos. Chiar, dimpotrivă! Însă, conchide emițând un original panseu: „Viața e ca o nucă verde, dacă nu aștepți să se coacă și vrei să-i iei repede miezul, te murdărești pe mâini, mâinile lui Dumnezeu, care, plămădind lutul, au născut Nuca, adică viața.”
O carte remarcabilă care dovedește, încă o dată, câtă dreptate avea criticul Călin Chincea când scria astfel: „Cărțile lui [Cărmăzan] te vrăjesc. Este acolo o structură a frazei extrem de armonioasă, o înlănțuire de cuvinte aparent banale, dar care prin structura aceasta de povestaș te trimit într-o lume antologică, acolo unde omul prin forța sa existențială devine un mit, devine ceva care are capacitatea de a te seduce și de a te vrăji, are acea magie a vorbirii.”
Scriitorul Ioan Cărmăzan ne-a dăruit o carte frumoasă, bine scrisă, care se citește dintr-o suflare, apoi se reia cu răbdare, deoarece trebuie neapărat „simțită”, pătrunsă și reinterpretată, reevaluată. Prefața teologului Victor Constantin Măruțoiu înnobilează acest volum, iar ilustrația realizată de graficianul Mircia Dumitrescu asigură plusvaloare.
Este o carte care oricând poate deveni un film și este un film care oricând își poate transforma imaginile în veritabile povești. Iar lecția pe care ar trebui s-o învățăm în urma lecturării acestei cărți este una simplă: „nu orice străin e un dușman, poate să fie un înger deghizat!”
