Regizorul Ioan    : ”Ma fascineaza nebunia oamenilor de a face fotografii cu telefonul”

autor: Loreta Popa

Dacă autorul unei ecranizări sau dramatizări nu urmăreşte decât rezultatul muncii lui pe ecran sau pe scenă, acesta va intra în conflict cu marele public şi cu gustul lui, căci călătoria pe aripile gândului este mult mai interesantă şi infinit mai complexă. A fi scenarist înseamnă exact acest lucru. Să le descoperi celor care vin să vadă un film minunea născută între coperţile unei cărţi. Şi doar un scenarist poate prinde în palmele lui doar cuvintele care contează, cuvintele-cheie care pot deschide uşi compatibile cu sufletul celor care vin să vadă filmul.

Ioan Cărmăzan este și regizor, și scenarist. N-a făcut nici un film care să-i fie departe sau altfel decât cu drag și căldură. Fiecare l-a interesat dintr-un anume punct de vedere, prin arhitectura lui, prin scriitură, prin gramul de noutate pe care îl aducea. Când întrebi dacă voia să devină regizor, glumește spunând că în liceu voia să facă balet. Ioan Cărmăzan și-a notat multe din ce ar vrea să facă, iar într-o zi, când și-a amintit de acele caiete din tinerețe, recitindu-le, și-a dat seama că nici un sfert nu a dus până la capăt. A publicat câteva cărți, a făcut, evident, filme și știe că meseria de regizor e una a hazardului, că trebuie să te lași trăit și nu poți să o stăpânești. Are bucuriile ei, plăcerile ei, renunțările ei și înțelepciunile ei. Simte că a devenit cu timpul mai calm, mai echilibrat, și, spunem noi, cu siguranță acest lucru este și pentru că în timpul liber crește porumbei voiajori. Se împarte deci între porumbei și scris, regia.

Filmul este, din punctul său de vedere, o poveste, o lumină care parcurge rapid distanța și atinge oamenii. Profesor universitar doctor, Ioan Cărmăzan s-a născut la 27 iunie 1948, Satchinez, Timiş, România și din februarie 2013 este preşedinte al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România – U.A.R.F. A debutat în 1982 cu filmul „Ţapinarii”  (regie şi scenariu), a urmat ”Lișca”, ”Sania albastră”, ”Casa din vis”, ”Lotus”, ”Margo”, ”O secundă de viață” și altele. Pentru că iubește filmul de scurt-metraj (1978 – ”Cântă cucul și pe ploaie”, 2009 – ”Negustorul de amintiri”), Ioan Cărmăzan a găsit o formulă interesantă de a transmite și altora din pasiunea sa. A dat undă verde unui concurs numit ”Filmul de un minut”, organizat de UARF.

Un concurs de filme de un minut (ultra-scurte le-aș spune). De unde această idee?

 Mă gândesc că din ce în ce mai multă lume fotografiază sau filmează cu telefonul. Din ce în ce mai multă lume este interesată de fotografie, de mici filmuleţe şi am decis să venim în întâmpinarea creativităţii oamenilor, a celor care doresc să facă film. Sigur, ca să faci un film de un minut trebuie să ai o mare imaginaţie. Cred că va trebui la un moment dat să facem rost de câteva filme şi să le dăm drept modele. De exemplu, eu am în cap de multă vreme unul, îl spun acum pentru cei care se vor gândi să se apuce de aşa ceva. Aveţi în cadru un tort. În tort ard 84 de lumânări, deci cadrul este lung în aşa fel încât să ai timp să numeri cele 84 de lumânări. În cadru apare un moşulică de 84 de ani. El se uită, râde, zâmbeşte, toată lumea îl încurajează din off: ”Hai acum, tataie!”, ”Suflă în lumânări!” iar el suflă, suflă, suflă… După cinci suflări reuşeşte să le stingă pe toate, dar în clipa imediat următoare cade cu capul în tort. Sigur că este puţin sinistru, dar este un filmuleţ de un minut.

Una din temele mele preferate cu studenţii de la Regie sau de la Master este să facem un filmuleţ dintr-un singur cadru. Se nasc astfel tot felul de lucruri interesante. Pot să dau exemple și aici de modele, câteva consacrate, care au luat şi premiul la Cannes, la Scurtmetraje, dar filmele dintr-un cadru sunt un fel de anticameră a filmuleţului de un minut, dacă mă gândesc bine.

 

Totuși, ca și creator simți că ești restrâns în exprimare de acel minut.

 Eşti restrâns, sigur. Încerci să filmezi totul dintr-o singură lovitură, de la cuvântul ”Motor” până la cuvântul ”Stop”. Trebuie să cronometrezi filmul de un minut, pentru că într-un minut intră şase cadre de câte zece secunde sau 12 cadre de câte cinci secunde şi ca atare trebuie să fii atent. 1, 2, 3, 4, 5, s-a terminat cadrul. Totuși, este o lungime destul de accesibilă, pentru că, mai nou, la videoclipuri se taie 1, 2, 3. Aşa că 1, 2, 3, 4, 5 este deja un cadru care respiră. Noi vorbim acum de parametri tehnici, ceilalţi sunt ai inventivităţii, ai imaginarului şi fiecare trebuie să-şi pună mintea la contribuţie. Țin minte că primele filme ale lui Sergiu Nicolaescu au fost filmând florile cu zeitrafferul, adică înflorind, din secundă în secundă. ”Memoria trandafirului” era o astfel de poveste. Într-un fel sau altul nu facem decât să reînnodăm acest tip de inventivitate şi în acelaşi timp să ne pliem epocii pe care o trăim, care e una rapidă. Toată lumea vrea repede, inteligent, rapid.

 

Ați încerca să-mi dați o definiție a cadrului cinematografic?

 La ora asta cinematograful umblă în fundul gol şi trebuie reinventat. Dovada cea mai bună este că povestim din imagini, ca să înţeleagă spectatorul sau băgăm o voce care să spună x s-a luat cu y şi am terminat cele 200 de imagini. Sau, mai nou, putem să introducem text din off, gânduri interioare peste doi oameni care vorbesc, adică ce vorbeşte unul dintre personaje e una și ce gândeşte apare pe ecran sub formă de text. Deci cinematograful s-a eliberat, a devenit o artă foarte liberă. Pe mine mă fascinează însă nebunia oamenilor de a face fotografii cu telefonul, peste tot pe unde merg toată lumea pozează. Și nebunia lor de a filma. Da, se cuvine să dăm o definiţie pentru ca oamenii care nu ştiu ce este filmul să înţeleagă ce înseamnă să filmezi. După părerea mea definiţia cadrului cinematografic este cea mai mică unitate filmică ce începe la cuvântul ”Motor”, se termină la cuvântul ”Stop”, asumată moral şi subiectiv. Dacă tu filmezi ceva şi spui ”Motor” şi dai ”Stop”, dar nu ţi-ai asumat nici moral, nici subiectiv nu înseamnă că filmezi, este o chestie absolut întâmplătoare. A fi asumată moral şi subiectiv înseamnă a fi o poveste care face parte dintr-o ordine, cu atitudine, pe care ai filmat-o pentru că ai nevoie de ea, trebuie să o așezi undeva, pentru că-ţi aparţine ţie şi este încadratura ta. Atrag atenţia că aceia care filmează nu întotdeauna fac film. Ei filmează ca să filmeze şi în general sunt cei care filmează la nunţi. Sunt foarte buni unii, treaba lor, problema lor, dar un cadru cinematografic înseamnă ceva asumat subiectiv şi moral şi care îşi găseşte locul într-un context. Filmezi ceva pentru că ştii că-l montezi acolo, el reprezintă ceva, are o valoare în sine şi ţi-l asumi ca atare, e al tău. Acest festival despre care vorbim sau hai să-i zicem această deschidere de un minut, pentru că eu îţi propun să lansăm în lume ideea, să adunăm scenarii, să facem o comisie, să le selectăm şi cele mai bune 5 sau zece să le producem aici la UARF, este tocmai potrivită. Avem colegi care au mese de montaj, colegi care au camere de filmat, colegi actori. Cred că marea aventură este să începem să selectăm texte, scenarii.

 

Acest festival poate atrage chiar fonduri europene, mă gândesc…

 Da. Putem să mergem până acolo încât, noi fiind un ONG, să intrăm într-o competiţie, să luăm nişte fonduri europene, să dezvoltăm un mare festival. În general, pornesc de la mic spre mare, niciodată nu am pornit de la proiecte mari, grandioase. Hai să pornim uşor, să facem nişte filmuleţe, hai să încecăm să facem un mic festival, să atragem lume, să căutăm dacă există o corespondenţă, oameni care stochează, au filme, să intrăm într-o complicitate cu ei, eventual să-i invităm, să-i cunoaştem, să ne ducem la ei! E un context larg, dar intrăm într-o familie care nu e foarte dens populată, care nu e foarte cunoscută şi care nu cred că are zeci de filiale. Intrăm într-un joc care ne va aduce destul de mulţi oameni. De aici putem să facem cursuri de iniţiere în scenaristică sau cursuri de iniţiere în regie de film. Am lângă mine foarte mulţi oameni care ar putea să predea fotografie în mod profesionist, imagine profesionistă, sau scenografie de film, care are şi ea hazul şi chichirezul ei. Îmbrăcămintea şi ambientalul vorbesc despre caracterul omului, culorile vorbesc despre caracterul omului. Iată, intrăm într-un curs de scenografie. După aceea cred că este bine ca oamenii să cunoască puţin decupaj, care are şi el mai multe definiţii. O dau pe cea a lui Bergman, care spune că este ”baza imperfectă a unui film”, şi Eisenstein care spune că este ”stenograma unui impuls emoţional”. Îi las pe cei care vor citi să se gândească cine are dreptate. Bergman, care este un tip ciudat şi care povesteşte tăcerile, vorbeşte de baza tehnică imperfectă a unui film, gândindu-se stricto senso că-l ajută pe el să decanteze, să rupă şi să taie, să facă bucăţele pe care să le unească după aceea. Iar Eisenstein, care e sentimental, spune ”Închizi ochii, treci prin sufletul tău şi ceea ce vezi cu ochii minţii aşterni pe hârtie”. Între cele două probabil că există şi a treia definiţie, pe care îmi permit să le-o spun celor care ne citesc altă dată.

 

Există vreun criteriu în selecția acestor scenarii și filmulețe pentru concurs de ”filme de un minut”?

 Nu există niciun criteriu de selecţie a acestor filme. Pot participa oameni de la 14 ani până la 150, chiar nu mă deranjează. Iar la cursuri poate veni orice om interesat de acest tip de discurs. Din punctul meu de vedere, de multe ori oamenii de vârsta a treia sunt cei care trebuie să-şi găsească o justificare de a trăi. Ies la pensie, au sentimentul că au încheiat un ciclu şi s-ar putea să găsească altceva de făcut, să aibă un loc de unde să vină şi unde să plece. Există o categorie de oameni care la noi este neglijată, cea de peste 65 de ani, dovadă cea mai bună este că acum câţiva ani s-a dat o lege cretină în care se spunea că profesorii peste 65 de ani nu mai pot profesa, ori tocmai aceia erau cei mai buni pentru că aveau experienţă. Ştiau aproape toate cotloanele învăţământului. Între timp s-a mai ameliorat, dar practic societatea românească încă are carenţe vizavi de această problemă.

 

Corect. Așa este. Celor de vârsta a treia practic li se aruncă în față ideea că sunt inutili. Cred că le-ar surâde ideea de a face filmulețe de un minut, pentru că au o altă experiență de viață!

 Da. Vreau să spun că putem merge şi la un azil de bătrâni cu acest concurs de filme de un minut. Lansăm tema şi filmăm. Sunt chiar curios. Spun asta pentru că profesorul meu, Dumitru Carabăţ, care mi-a predat scenaristică, trăieşte într-un azil de bătrâni. Un student al meu avea ca temă un film-portret şi l-a făcut pe al lui Dumitru Carabăţ. Aşa am aflat. Dar are toate condiţiile. Am stat de vorbă cu el. Are o cameră, o maşină de scris, citeşte, se plimbă, e okey. Gândindu-mă la acest lucru trebuie să vă povestesc despre faptul că am mers de multe ori acasă la cel mai bun prieten al meu, care este belgian, Jean Marie Colson, în Belgia. Chiar acasă la părinţii lui, Bobonne şi Pepe. Pepe s-a prăpădit, iar Bobonne a îmbătrânit tare, nu mai putea avea grijă de ea. Aşa că Jean Marie a găsit o soluţie. Un azil la care statul belgian plăteşte jumătate, el jumătate. Am fost să văd, evident. Erau trei camere pe un hol, iar în camera mare, gen sufragerie erau surori cu medicamentaţia, un salon cu mese pentru vizitatori, iar bătrânii făceau plimbări, erau spălaţi, îngrijiţi. Totul era perfect. Dacă voia să o ia acasă în weekend o putea lua. Această problemă a bătrânilor este una care ar trebui să ne preocupe pe toţi.

 

Știu că iubiți porumbeii și aveți o precupare serioasă în ceea ce-i privește. Trebuie să vă întreb despre această pasiune. Oare nu poate fi și aceasta pusă într-un filmuleț de un minut?

 Da, o pasiune de-o viață. Sigur că poate fi. Că tot ați amintit de ea, trebuie să vă povestesc de Terezo (Lorenzo), un portughez, preşedintele Uniunii Columbofile, doctor. La un moment dat, în Portugalia fiind, mi-a arătat ce a făcut, ştiind că sunt regizor şi profesor universitar. El era ministru secretar de stat într-un minister şi avea o funcţie guvernamentală şi m-a dus la un azil unde a construit o volieră. La voliera de porumbei era un tabel pe care scria luni face curăţenie X, marţi Y, sâmbătă bagă porumbeii la concurs, iar duminică toată lumea aşteaptă porumbeii de la concurs. Mi s-a părut excepţional. Acela care era de serviciu trebuia să meargă să facă ordine, pe la 10 veneau ceilalţi să vadă dacă totul e în regulă. Le creştea adrenalina. Sigur că portughezii sunt un model uluitor din punctul acesta de vedere pentru că au introdus columbofilia la şcoală. E un profesor care are volieră şi are concurs duminica, mergând pe principiul că porumbeii îi aduc pe copii acasă. Oriunde ar fi copiii ştiu că la ora 4 sau 5 trebuie să fie acasă ca să dea de mâncare porumbeilor. Porumbeii îi leagă cumva de casă. Această preocupare temperează anumite zone de energie, de exces de răutate, violenţă care se nasc în zona de preadolescenţă.

 

Având în vedere faptul că majoritatea copiilor de astăzi stau toată ziua pe internet, cu nasul în telefoane sau playstation și nu mai știu să relaționeze unii cu alții era mai mult decât necesară o asemenea idee.

 Trebuie să vă spun că am fost de curând, în ianuarie, în Cuba, iar acolo nu există internet, nu este nimic. Era plin de copii pe stradă, care jucau fotbal, era o veselie senzaţională. Ca să accesezi internetul trebuia să te duci la un hotel, să plăteşti, era o întreagă nebunie. Exista un sentiment benefic de energie pe stradă. Ceea ce se întâmplă cu copiii acestor vremuri e grav. E o modalitate de a inventa un nou limbaj, o scriitură ciudată şi cu multe greşeli de ortografie, pentru că zici că nu contează, dar apare un nou tip de om care peste zece ani va fi semianalfabet, care face greşeli de ortografie şi care va gândi din ce în ce mai simplist.

  

Asta mă aduce la o întrebare legată de cultură. Cultura în România, încotro?

 

După părerea mea, marea problemă a culturii române este că nu există niciun criteriu valoric, există o ofensivă a mediocrităţii, care a degradat aproape tot. Acest tip de degradare naşte false valori, false vedete, lumea nu mai ştie în ce parte să caute şi să decanteze. Cel mai bun exemplu… Am făcut o emisiune care se numea ”Academicienii”, cu cei mai importanţi, cei mai în vogă dintre ei, care a fost vizionată de oameni interesaţi. Nivelul celor interesaţi era destul de redus. Existau profesori, pensionari care atunci când n-a mai fost emisiunea au început să scrie că mai doreau. Dar majoritatea nu era interesată, practic fiind vorba despre oameni în vârstă, iar eu am făcut emisiunea pentru că în general românul ar trebui să cunoască înţelepţii neamului. Nu prea interesează pe nimeni de ei, există un dispreţ total faţă de oamenii în vârstă şi de aici începe nebunia cu lipsa de cultură, pentru că practic şi de drept conservarea actului cultural stă în respectul faţă de cei care au fost înainte. Prezentul totdeauna este determinat de un trecut, iar viitorul este sigur determinat de prezentul care  are respectul faţă de trecut. Undeva ele sunt legate. Din punctul acesta de vedere, după cum bine vedeţi, ministrul Culturii a fost pus un domn profesor care nu ştia nimic şi care voia să facă o reformă în toate şi a făcut un război general. În ceea ce priveşte cinematografia, aveam un secretar de stat care venea din altă parte, din teatru, şi care voia să revoluţioneze cinematografia. După plecarea ministrului a venit exact cineva care continua acelaşi drum de distrugere a cinematografiei, care de bine, de rău, produce 14-15 filme, a fost prezentă la Cannes cu 3-4 filme şi nu văd de ce ar trebui schimbată radical. Ea ar trebui îmbunătăţită. Doamna ministru vrea cu ostentaţie să o schimbe total, să o transforme complet în virtutea unor interese de grup pe care le are cu prietenii ei. Este un minister care mai durează până în octombrie. Or, dumneai voia să dea ordonanţe de urgenţă pe vacanţa parlamentară şi să schimbe totul. A fost o nebunie. Şi este în continuare. Sper să vină în toamnă un ministru care să înţeleagă că se pot face înnoiri, dar nu fundamentale.

 

Corect! Tare aș vrea să aflu opinia dumneavoastră legat de campania de strângere de fonduri pentru ”Cumințenia pământului”.

 

Ei bine, despre această ruşine care se numeşte ”Hai să dăm bani pentru Cuminţenia pământului!”, chiar ieri am fost întrebat de cineva ce părere am. Eu am spus ca prima dată să meargă la Academie şi să copieze răspunsul care i s-a dat lui Brâncuşi în 1950, când acesta a făcut o adresă statului român spunând că vrea să doneze lucrările toate cu condiţia să i se facă atelierul aşa, aşa şi aşa. A fost o şedinţă a Academiei în care Călinescu, Sadoveanu numai că nu au spus că Brâncuşi e un idiot, că nu e artist, că nu ne trebuie scălămbăielile lui şi aşa mai departe, ei urmând un curent comunist, iar Brâncuşi făcând o artă abstractă. I s-a dat un răspuns: ”Nu, mulţumim”. Ar trebui scos acest text, publicat, să se lămurească oamenii că greşelile acestor mari titani, dar comunişti, ar trebui să le îndreptăm noi, astăzi, că de fapt acesta este demersul. Nu daţi un leu pentru Cuminţenie, ci haideţi să corectăm o greşeală enormă prin care l-am împins pe Brâncuşi să-şi ia cetăţenie franceză, iar el este acum sculptor francez de origine română. Asta este marea problemă şi atunci ar trebui să pornim de la asta. Sigur că din observaţiile şi discuţiile pe care eu le-am avut cu nişte oameni spun că acea lucrare nu poate fi scoasă peste graniţă, pentru că face parte din patrimoniu. Statul român poate să facă oricând o înţelegere cu proprietarul să fie scoasă de două ori pe an, contra unei sume, să fie văzută. Nu trebuie să facem un efort colectiv pentru asta. Eu consider că este o greşeală din start să fie pusă problema aşa, e un fel de recunoaştere că nu are nicio valoare cultura şi în acelaşi timp un fel de a împinge oamenii să refuze cultura. Neparticipând la acest efort, omul refuză cultura. Dacă am încerca să le spunem că au fost luate nişte decizii în numele poporului român și că acest domn, Brâncuşi, a fost refuzat de către statul român cu lucrările lui, şi că a cerut cetăţenie, că acest demers este unul de a-l recupera şi de a-l schimba şi a face dreptate într-un act istoric unde au greşit nişte scriitori mari, dar care erau forţaţi de regimul comunist, poate am reuşi să sensibilizăm mai mult opinia publică.

 La Ministerul Culturii s-au aşezat straturi, fiecare ministru a mai desfiinţat ceva, a mai angajat sau a mai dat afară, s-au suprapus nişte straturi care uneori se bat cap în cap. La ora asta cred că este un fel de ghiveci uman, fără niciun tip de responsabilitate. Oameni care nu ştiu ce caută acolo, nici nu ştiu dacă vreodată au acţionat în domeniul acesta, s-au trezit în postura de consilieri ai ministrului, sau pe o problemă, ori cinematografia, aşa cum este ea, face lucruri bune. Fac o mărturisire publică, acum douăzeci şi ceva de ani, când am venit vicepreşedinte la UARF, alături de Sergiu Nicolaescu, nu ştiam absolut nimic, deşi aveam senzaţia că le ştiu pe toate. Mi-au trebuit 20 de ani să încerc să pătrund, să văd ce e cu legea, care e mecanismul, să pot pătrunde în toate cotloanele, pentru că totul se învaţă. Ca să înveţi trebuie să stai lângă cineva, ori acolo dacă te duci la Ministerul Culturii ai senzaţia că toată lumea se fereşte și, vorba unui prieten de la mahala, că sunt toţi la şuteală. Totul porneşte de sus. Pe nimeni nu interesează cultura. Au fost patru filme la Cannes, toate ziarele trebuia să urle. Nimic. Televiziunile trebuia să urle. Nimic. Toți consideră că e ceva banal. Dar nu e. E foarte greu să pătrunzi acolo. Este foarte greu să fii în selecţie, nu să iei premiu.

 

Cei interesați să participe la concursul de ,,filme de un minut” pot trimite scenarii, texte și filmulețe pe adresa UARF (Uniunea Artiștilor și Realizatorilor de Film), str. Dem I. Dobrescu nr. 4-6, aripa B , et.3, sector 1, București sau pe adresa de mail elenalorettapopa@gmail.com, telefon 0755-041779. Nu există limită de vârstă. Scenariile și filmulețele vor fi supuse unei comisii de profesioniști, iar cele alese vor fi produse de UARF și propuse pentru Festivalul ”Filmului de un minut”.